Friday, April 8, 2011

Japonia, te iubesc !

Japonia, te iubesc !
de Radu Naum

Cel mai greu e să auzi, să miroşi. Cel mai greu e să ştii. Cel mai greu e mîine.

Cel mai greu e să ieşi din casă. Dacă ai o casă. Dar ai, oriunde ar mai fi ea, a oricui ar fi ea. E greu pentru că de cum ai deschis uşa, lumea de afară se revarsă peste tine ca dintr-un dulap plesnind de haine vechi. N-ai ce face, o nouă zi se naşte. Primul pas şi deja vrei să zici pas. Primul pas e, de fapt, primul nas. Pute. Înfiorător! Dezastrul a răscolit în măruntaiele rîncede ale celor menite să stea îmbălsămate într-un înveliş strălucitor. Imaginile îţi îngreţoşează ochii. E plin de resturi, obiecte fărîmiţate zac aruncate aiurea, împrăştiate parcă de voia supremă a unui computer care a luat-o razna. Tot ce ar trebui să fie pe cîmpie e în plin oraş şi puzderie de obiecte urbane au ajuns pe ogoare.
E lumea cu fundul în sus şi de-aia miroase groaznic. Copacii sînt flamuri ale durerii, flutură mizerii, plastice, carcase. Maşini strivite, descompuse se expun indecent, rînjindu-şi părţile ascunse ca nişte curve de centură. E soare şi e păcat. Lumina asupra acestor scene ale descompunerii mai mult murdăreşte.

Dar mergi mai departe creîndu-ţi un culoar prin textura durerii. Pe oriunde treci oamenii sînt debusolaţi, cu chipuri schimonosite de prea multă soartă, cu obraji săpaţi de ceea ce nu pot înţelege.
O palmă uriaşă, ca a unei creaturi scăpate din adîncuri, i-a lovit decisiv. Nu se ştie ce îi mai mînă în luptă, căci tocmai cînd cred că s-a terminat le fuge din nou pămîntul de sub picioare. Privesc prostiţi munţii de mizerii, ei, care ştiau că au o ţară ca o floare cu piscuri imaculate. Îţi vine să plîngi.

Dar trebuie să mergi mai departe. Un spital. Întuneric, totul e căzut în beznă acolo unde totul ar trebui să aducă seninul spiritului pentru a putea îndura. Nenorocirea loveşte şi mai tare acolo unde nenorocirea e mai mare. “Celor care au li se va da, iar celor care n-au li se va lua”. Fraza care te răzvrăteşte şi te miluieşte. Făpturi fantomatice se scurg pe lîngă pereţi, penumbra îi îmbolnăveşte şi mai tare. E igrasie, apa a urcat pînă către vîrf. Apa, pămîntul, focul. Elementele primare recuperează împărăţia oamenilor. Şi peste tot, pe coridoare, prin cotloane, săli şi saloane se plimbă triumfător duhul fricii. Cotropitoare frică, teamă paralizantă de ceea ce ar putea să urmeze. Nu mai există reguli. Nu mai există nimic. Bipedele au ajuns la mîna a ce-o fi. Ridică ochii către cer şi se roagă. Dumnezeu e sus. Ceilalţi, toţi ceilalţi, sînt jos.

Aşa arată o dimineaţă de greaţă în România, ţara care n-a fost lovită decît de ea însăşi.

No comments:

Post a Comment