skip to main |
skip to sidebar

Un
batranel impovarat de ani s-a dus sa locuiasca impreuna cu fiul si cu
nora lui, care aveau un baietel de 4 ani. Mainile batranului tremurau
tot timpul, ochii ii erau incetosati, iar pasii impleticiti.
Intreaga familie manca impreuna la masa, insa mainile nesigure ale
batranului si vederea lui tot mai slabita il puneau mereu in incurcatura
- boabele de mazare i se rostogoleau din lingura pe covor, cand
intindea mana dupa cana cu lapte, jumatate din lapte se varsa pe fata de
masa. Fiul si nora se simteau tot mai iritati de neajutorarea lui.
Pana-ntr-o zi cand...
"Trebuie
sa facem ceva cu bunicu', a spus fiul. M-am saturat sa tot vad lapte
varsat pe masa, sa tot calc pe boabe de mazare si sa tot aud cum
plescaie si troscaie in farfurie!" Asa ca sotul si sotia au pus o masuta
in coltul camerei, dupa usa. Acolo bunicu' manca singur, in timp ce
intreaga familie se bucura in jurul mesei. Si pentru ca bunicu' reusise
sa sparga vreo 2-3 farfurii, i-au cumparat un blid de lemn.
Uneori, cand se uitau in directia bunicului, familia putea sa vada o
lacrima stinghera in ochii lui slabiti si tristi - singur, dupa usa,
bunicu' isi manca bucatica de paine muiata in lapte. Cu toate acestea,
singurele cuvinte pe care fiul si nora le aveau pentru el erau de
mustrare cand ii cadea furculita pe covor sau cind se mai varsa din
lapte pe masa. Baietelul se uita cand la bunicu', cand la mamica si la
taticu' lui, fara sa spuna un singur cuvant...
Apoi, intr-o
seara, chiar inainte de cina, tatal a observat ca baietelul mestereste
ceva pe covor. S-a apropiat si a vazut ca incearca sa ciopleasca o
bucata de lemn. "Ce faci tu acolo", l-a intrebat tatal duios.
Baietelul si-a ridicat ochii mari spre taticul lui si i-a raspuns la fel
de duios: "O, am treaba, vreau sa fac un blid de lemn din care sa
mananci tu si mami cind cresc eu mare..." A zambit si s-a intors la
"treaba" lui.
De data aceasta a fost randul parintilor sa
ramana fara cuvinte. O liniste apasatoare s-a asternut in camera. Si
lacrimi mari si curate au inceput sa le tremure in ochi, sa li se
rostogoleasca peste obrajii care de-acum luasera culoarea singelui
varsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvant, deplina tacere, dar
amandoi stiau prea bine ce au de facut.
In seara aceea, sotul
l-a luat pe bunic de mana si l-a condus cu grija la masa mare din
centrul camerei. Bunicu' urma sa manance la masa impreuna cu intreaga
familie - in seara aceea si in fiecare seara de-atunci inainte, pana la
sfarsitul zilelor lui. Si, dintr-un motiv sau altul, nici fiul si nici
nora nu mai pareau sa fie deranjati daca se varsa din lapte pe fata de
masa sau daca mai cadea cate-o furculita pe covor.
Copiii sunt
ca niste radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasa nimic neobservat,
urechile lor sunt intotdeauna pe receptie, iar mintea lor prelucreaza
neobosita mesajele pe care le receptioneaza.
Ce seamănă omul, aceea va şi secera.
dupa o povestire de Lev Tolstoi