Wednesday, November 17, 2010

Greierele și Furnica

În varianta elvețiană

Furnica muncește din greu toată vara pe caniculă.
Își construiește o casă și face provizii pentru iarnă.
Greierele consideră că furnica este o proastă așa că râde, dansează și se distrează.
Când vine iarna, furnica stă la căldura si are de mancare pe săturate.
Greierele tremurând, nu are nici mâncare și nici adăpost și moare de frig.

În varianta franceză

Furnica muncește din greu toată vara pe caniculă.
Își construiește o casă și face provizii pentru iarnă.
Greierele consideră că furnica este o proastă așa că râde, dansează și se distrează.

Când vine iarna, Greierele tremurând de frig organizează o conferință de presă și întreabă de ce furnica are dreptul să stea la căldură și să aibă alimente din belșug în timp ce alții, mai puțini norocoși ca ea, suferă de foame și de frig.

Televiziunea organizează emisiuni în direct în care apare greierele tremurând de frig și alternează pasaje video cu furnica aflată la căldură în casa ei confortabilă cu o masă plină de provizii.

Francezii sunt șocați că, într-o țară atât de bogată, este lăsat să sufere sărmanul greiere în timp ce alții trăiesc foarte bine.

Asociațiile contra sărăciei manifestă în fața casei furnicii, jurnaliștii fac interviuri și întreabă de ce furnica s-a îmbogățit pe spinarea greierului și solicită guvernului să mărească impozitele furnicii astfel ca aceasta “să plătească o contribuție justă”.

Confederația Sindicatelor, Partidul Comunist, Liga Comunistă Revoluționarâ, Gay & Lesbian Pride organizează întruniri și manifestații în fața casei furnicii. Funcționarii decid să facă o grevă de solidaritate de 59 de minute zilnic pe timp nelimitat.

Un filozof în vogă scrie o carte demonstrând legăturile furnicii cu naziștii de la Auschwitz.
Ca reacție la sondaje, guvernul elaborează o lege despre egalitatea economică și o lege (care se aplică retroactiv) de anti discriminare.

Impozitele furnicii sunt majorate și furnica este amendată pentru că nu l-a angajat pe greiere pe post de ajutor. Casa furnicii este executată și confiscată de autorități pentru că furnica nu are suficienți bani să plătească amenda și noile impozite.

Furnica pleacă din Franța în Elveția unde contribuie la bogăția economică.
Televiziunea face un reportaj cu greierele care acum s-a îngrășat și care este pe cale să termine ultimele provizii deși primăvara încă este departe.

În casa furnicii se țin regulat reuniuni cu artiști și scriitori de stânga. Vechea casă a furnicii, transformată în adăpost social pentru greiere, se strică pentru că acesta nu face nimic ca să o îngrijească.

Guvernului i se reproșeză lipsa de fonduri pentru reparații. Se crează o comisie de investigații care va costa 10 milioane de Euro.

Greierele moare în urma unei supra doze cu heroină. Principalele publicații de atitudine comentează eșecul guvernului în rezolvarea problemei inegalităților sociale.

Casa este ocupată de un grup de gândaci imigranți. Gândacii se ocupă cu trafic de marijuana și terorizează comunitatea…

Guvernul se felicită pentru diversitatea multi culturală a Franței.


Thursday, October 7, 2010

2010 - Top adolescenti geniali

La 14 ani, milionar in dolari din afacerea cu gem. Au afaceri de milioane de dolari, au spart sistemul NASA sau au construit singuri dispozitive nucleare. S-au dovedit a fi adevarate genii, chiar daca nu atinsesera varsta majoratului cand au devenit faimosi.
Afla-le povestea!

1. Fraser Doherty – la 14 ani a facut o avere din... gem
Cei mai multi antreprenori tineri fac averi din site-uri web de success. Scotianul Fraser Doherty a gasit insa o metoda traditionala de a se imbogati peste noapte. La 14 ani a inceput sa faca gem, inspirat de retetele bunicii. La 16 a renuntat la scoala ca sa lucreze full-time la fabrica SuperJam. Acum vinde in jur de 500.000 de borcane de gem pe an, adica 10% din piata de dulceturi a Marii Britanii. Baiatul are o avere estimata la aproape 2 milioane de dolari.

2. Milan Karki – la 18 ani a inventat un panou solar din par uman in valoare de numai 23 de lire
Baiatul, originar dintr-un sat din Nepal , spune ca panoul solar este o sursa ieftina si ecologica de energie. Acesta este de parere ca parul uman este un bun conductor si ca va revolutiona industria energetica. Parul inlocuieste siliconul, un ingredient destul de scump folosit la constructia panourilor solare, asa ca dispozitivele vor fi construite la preturi mult mai mici si vor fi accesibile comunitatilor fara acces la o sursa de energie electrica. In Nepal, una dintre cele mai sarace tari ale lumii, accesul la energie electrica este foarte restrans.

3. Jordan Romero – la 13 ani a cucerit Everestul
Jordan Romero este cea mai tanara persoana care a cucerit cel mai inalt munte din lume. A pornit in aventuroasa calatorie impreuna cu tatal sau, iubita lui si o echipa de alpinisti profesionisti. Pentru ca Jordan era prea tanar, nu au fost lasati sa escaladeze Everestul prin Nepal , asa ca au ales un traseu din China, mult mai dificil. In plus, la numai 9 ani, baiatul a cucerit Kilimanjaro.

4. Cameron Johnson – la 19 ani si-a vandut site-ul pe o suma formata din sase cifre
La numai 15 ani, Cameron Johnson castiga intre 300.000 si 400.000 de dolari pe luna din afaceri cu site-uri web. La 19 ani isi vindea una dintre paginile electronice pentru o suma formata din sase cifre… in dolari, pe care nu a vrut sa o faca publica. Totul a inceput cand, la 9 ani, lui Cameron i-a venit ideea de a vinde felicitari electronice, facute chiar de el in Photoshop.

5. Deitrich Ludwig – la 16 ani a construit singur o masina electrica
La varsta la care majoritatea adolescentilor invata sa conduca, un baiat din Monclova , Ohio , a construit singur un Chevrolet S-10 electronic din 2000. Deitrich a inlocuit motorul in patru cilindri al masinii cu unul electric, fara emisii de gaze.

6. Mohamed Altoumaimi – la 16 ani a rezolvat o enigma matematica veche de 300 de ani
Imigrant irakian in Suedia, baiatul a rezolvat formula numerelor lui Bernoulli, o problema matematica care a chinuit mintile stralucite ale matematicienilor timp de trei secole. Mohamed a ajuns in Suedia in 2003. Cand baiatul a arata rezolvarea profesorilor liceului unde studia, acestia nu l-au prea luat in serios. Mohamend nu s-a lasat descurajat si a trimis exercitiul la Universitatea Uppsala. Profesorii de acolo au atestat corectitudinea calculului. Acum, baiatul de 16 ani isi petrece timpul explicandu-le profesorilor de matematica rationamentul prin care a rezolvat enigma. Problema dateaza din secolul al XVII-lea si a fost formulata de matematicianul elvetian Joacob Bernoulli.

7. Thiago Olson – la 17 ani a construit in pivnita casei lui un dispozitiv nuclear
Colegii l-au poreclit “Cercetatorul nebun”. Si pe buna dreptate! Thiago a construit in pivnita casei lui din Oakland Township un reactor de fuziune nucleara. 1.000 de ore de studiu si lucru, timp de doi ani – atat s-a chinuit baiatul sa contruiasca dispozitivul care, la o scara mica, creaza o fuziune nucleara.

8. Jonathan James – la 15 ani a reusit sa “sparga” sistemul NASA
Adolescentul si-a castigat faima dupa ce a devenit primul minor condamnat pentru infractiuni informatice. Baiatul a stat sase luni in arest la domiciuliu, la varsta de 16 ani. Pentru inceput, Jonathan a reusit sa intre in sistemul uneia dintre agentiile Departamentului de Aparare al Statelor Unite care se ocupa cu depistarea si combaterea, printre altele, a atacurilor nucleare, biologice sau chimice impotriva SUA. Apoi a reusit sa sparga codurile NASA si sa fure din sistem tehnologie software in valoare de aproximativ 1,7 milioane de dolari. Cei de la NASA au fost nevoiti sa inchida toate sistemele, pentru un cost de 41.000 de dolari. Jonathan James s-a sinucis in 2008.

9. Evan Graham – la 16 ani stie pilota cinci tipuri diferite de avioane
Evan Graham si-a sarbatorit cea de-a saisprezecea zi de nastere pilotand singur cinci tipuri diferite de avioane: un WWII L-4 Piper Club, un R-22 Robinson, un Cessna 150 Aerobat, un Robinson 44 Raven II si un Cessna 150-150 sin 1965. Totul in numai in doua ore.

10. Alia Sabur – la 18 ani a devenit cel mai tanar profesor universitar
Alia Sabur lucreaza full-time ca profesor la Universitatea Konkuk din Corea de Sud. Fata a intrat la facultate la varsta de 10 ani, urmand cursurile Universitatii Stony Brook, iar la 11 ani a devenit membru al Orchestrei Rockland Symphony. Alia canta la clarinet si stie sa citesca de la varsta de 2 ani.

Friday, September 17, 2010

Cum se formeaza caracterul la romani?

1. Prima poezioara pe care o invatam este... "Catelus cu parul cret"...care ne invata: "Fura rata din cotetz / Si se jura ca nu fura..."



2. A doua poezie semnificativa pe care o invatzam este... "Mioritza"...care ne invatza ca doi romani invidiosi se asociaza si-l omoara pe al treilea care era cel mai productiv in domeniul lor de activitate...



3. A treia poezie semnificativa pe care o invatzam este... "Luceafarul"...care ne invatza ca tanara romanca de maritat il aduce pe geniul roman in pragul sacrificiului suprem dar il prefera pe un viclean baiat din flori si de pripas...

Thursday, August 19, 2010

Traiane, si noi am iubit-o pe Romania , dar platonic!

Ieri, la Doljesti (imi place sa cred ca e undeva linga Caracal), Traian Basescu i-a spus unui jurnalist de la Agerpres ca, daca si-ar iubi tara , el, jurnalistul, si mai multi romani, atunci am avea "sanse de progres". Asadar, dupa Vintu, Voiculescu, profesori, magistrati, pensionari, profesori, iata o noua cauza pentru care Romania nu o duce mai bine. Nu o iubim.

Haideti sa va spun ceva, domnule presedinte. Sa stiti ca si noi am iubit-o pe Romania . Dar, dupa ce noi o tineam de mina si o plimbam prin parc sub clar de luna recitindu-i din Eminescu, veneau baieti ca dumneavoastra si o mameleau in scara blocului.

Dupa ce noi faceam planuri de viitor cu ea, veneau de-alde Videanu si Berceau (si altii inaintea lor) si se comportau cu ea de parca ar fi fost Jena Jameson. Venea Blaga, ii punea drapelul pe fata, si o plesnea peste fund pina dimineata.

Si noi am iubit-o pe Romania , sa stiti! Dar ca orice fata saraca si prostuta, s-a dus dupa aia cu bani. Acuma, ca i s-au lasat titele si a facut curul cit China , veniti sa ne-o puneti in brate. Ne pare rau, dar sintem la munca in strainatate!

Monday, June 28, 2010

Lectie de fiscalitate

Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: "Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!". Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii. "Trebuie să fie tare bune merele alea", îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci: "Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela". Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse: "Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere". Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului: "Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela".

Stolnicul îl chemă pe primul străjer îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă. Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îi luă la rost: "Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere".
Zis şi făcut. Întors la şeful său, străjerul se lăudă: "Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a tărgoveţului". Primul străjer merse la stolnic: "M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac cu mere!". Stolnicul - repede la paharnic: "Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere". Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic: "Iată, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere". Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stăpînitorului cetăţii şi glăsui: "Măria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere".

Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă: "Hmmm... Cinci mere pentru cinci galbeni... scump, foarte scump! Şi, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători. Înseamnă că lumea o duce bine, are bani. Ia să măresc eu birurile!"

Tuesday, March 16, 2010

Exista Dumnezeu?

Exista Dumnezeu?
(poveste de Octavian Paler)

Un barbat a mers la frizer sa se tunda. In timp ce frizerul a inceput sa il tunda pe client, cei doi au inceput o conversatie interesanta despre diverse subiecte. In cele din urma au ajuns sa vorbeasca despre Dumnezeu, iar frizerul a spus:
- ”Nu cred ca Dumnezeu exista.”
- “De ce spui asta?” a intrebat clientul.
- “Trebuie doar sa iesi pe strada si sa vezi ca Dumnezeu nu exista. Spune-mi, daca Dumnezeu ar exista, ar mai fi atatia oameni bolnavi? Ar mai fi copii abandonati? Daca Dumnezeu ar exista n-ar mai fi suferinta si durere. Nu-mi pot imagina cum ar fi sa iubesti un Dumnezeu care permite asemenea lucruri sa se intample.”

Clientul s-a gandit pentru un moment dar nu a raspuns pentru ca nu vroia sa inceapa o discutie in contradictoriu.
Peste putin timp, frizerul termina de tuns si clientul pleca mai departe. Imediat ce a iesit din frizerie a vazut insa pe strada un om neingrijit, cu parul lung si murdar. Parea un om sarman. Clientul s-a intors la frizer si i-a spus:
- ”Stii ceva? Frizerii nu exista!”
- “Cum poti spune asta?” a intrebat frizerul nedumerit.
- “Eu sunt aici si sunt un frizer. Si tocmai te-am aranjat!”
- “Nu e asa!” a spus clientul. “Frizeri nu exista pentru ca daca ar exista nu ar mai fi oameni cu par lung si neingrijit, ca omul de afara.”
- “Dar frizerii exista! Ceea ce se intampla e ca oamenii nu vin la mine.”
- “Exact!” a spus clientul plin de incantare.”Asta e ideea! Si Dumnezeu exista! Ceea ce se intampla este ca oamenii nu merg la El si nu Il cauta.

De aceea exista atata durere si suferinta in lume.

Scrisoare către ţara mea

Alexandru Tocilescu
"Scrisoare către ţara mea"

"Nu-mi iubesc ţara. Trebuie să fie aşa, din moment ce nu-mi vine decît să vorbesc urît despre ea. Să-i spun vorbe grele în fiecare oră, în fiecare dimineaţă, cînd întîrzii cît pot de mult întîlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pîinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei.

Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun „omul simplu, de pe stradă“, omul căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gîngav, analfabet, ca acela folosit de adulţii inculţi, pentru a răspunde gîngurelilor unui bebeluş.

Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cît timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).

Avocatul care-mi promite că va cîştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă. Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, pe care i-am dat soţului ei, venit la întîlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima secvenţă de colaborare, fiindcă plata taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu. Editura la care s-a angajat prietena mea, editură foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică, pe lîngă care graffiti-urile din WC-urile şi gările publice sînt suave declaraţii de amor. Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să-i promovezi cărţile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care încă nu s-a culcat. Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el... Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămîni (plus în vacanţele şcolare). Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori – unul pentru făcut sex – şi un art director care ilustrează un articol despre cartea Golful francezului cu două fotografii: una cu o lagună şi cea de-a doua cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol XVIII şi zîmbeşte tîmp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele, multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare. Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie. Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director, că numai el poate să aplice, în Photoshop, ghiocei pe rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia – cu mîini înlănţuite. Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia. A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui.

Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi că orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină. Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit să sper că cel care se numeşte şef de guvern sau preşedinte de ţară sau măcelar sau avocat sau cîntăreţ chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe.

Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă oricît de multe rele s-ar întîmpla în ţara asta, oricît de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă, din cînd în cînd, o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească, cu glas de domnu’ Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.

Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor care mă pot exclude din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare. Orice protest este inutil. Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii se fîsîie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul „c’eşti copil“ sau „mă laşi?!“ sau a celor care transformă iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă. Sînt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neisprăviţii, hoţii, de care depind, într-un fel sau altul, în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.

Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program în care se amestecă, de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lălîi despre salarii enorme, furt la factură, poliţişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali cu breaking news-uri împotriva cărora tot românul moţăie: învîrteli, băşcălii, ogici, ciumace, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.

Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie, ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am obosit de vorbe grele de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor tîrzii de televiziune.

Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit „succesuri“. Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi. Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii ţinînd-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.

Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănîncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii erotice, puştile lui Michi Şpagă, termopanele lui Adrian Năstase, oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pămîntul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 Decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali filmaţi în circa de poliţie, înmormîntări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cîntăreţ, oameni urcaţi pe cruci ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfînta Paraschiva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei şi comentariile profesioniştilor care încep cu: „Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?“. Mă obosesc profesioniştii televiziunilor, chiar şi fără comentarii. Fiindcă sînt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des. În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cîntăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete şi, în clipa imediat următoare, descoperă că au văzut idei. Despre orice altceva decît meseria pe care altfel ar fi putut s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.

Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate soluţiile anti-criză şi în care invitaţi şi moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci, caraghioşi, şobolani rozalii, lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali, despre insinuările cutărui senator, despre sforăitul din Parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sînt de fapt amante de miniştri. Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă, cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se măresc facturile, şi că s-a dus dracului rapiţa în Alexandria, şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are deloc. Am obosit să aud de mitică-de-la-ligă, naşu-sandu, meme-stoica, galactici, jucători-titraţi, distracţie-pe- cinste.

Am obosit să ştiu că din atîtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat pentru viol. Mă oboseşte Mihaela Rădulescu, şi cei care o combat, şi cei care o apără. Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă, care să-i confere acest drept. Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a tuturor ziarelor, fără să reuşesc să-mi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extra-ordinară, care să merite măcar efortul scanării fotografiei lor.

Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe Wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice – de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm. Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc. Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.

Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic. M-am gîndit, la un moment dat, să le cer oamenilor obosiţi ca şi mine să iasă în stradă. Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarte şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, feţe tîmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mîngîiaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi a Daciilor în rate.

Am obosit de ţara în care nu se întîmplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tînjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara. De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale. De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.

De aceea spun că nu-mi iubesc ţara. Mi-a mai rămas, totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc. Ştiu bine că nici acolo nu umblă cîinii cu covrigi în coadă. Sper doar ca acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea. "


Acest articol reprezintă într-o formă concisă şi condensată exact lucrurile pe care le gândim toţi cei dezamăgiţi, declară invitatul Alexandru Tocilescu, care a mai adăugat că media românescă e vinovată pentru genocid cultural.